1918: despre popor si conducatori

In urma cu fix 90 de ani, Basarabia decidea unirea cu Romania, dupa aproape un secol de dominatie ruseasca. La Iasi s-a dansat pe strazi, dar bucuria era insotita de un ocean de durere. Soarta Romaniei parea foarte sumbra, in acel martie 1918.

De un an si jumatate, Bucurestiul se afla sub ocupatie germana. Armata si administratia se retrasesera in Moldova. Dupa revolutia bolsevica din Rusia, trupele romanesti ramasesera singure pe frontul de est. Razboiul parea definitiv pierdut. Misiunile militare straine parasisera Iasiul. La Buftea, Alexandru Marghiloman semnase, deja, rusinoasa "pace provizorie". Romania urma sa pierda toata Dobrogea (iesirea la mare) si fasii importante de-a lungul granitelor cu Transilvania. Familia Regala, decisa sa reziste pana in ultima clipa, avea un plan de "extragere", prin Rusia si Mesopotamia, pana la frontul aliatilor.
Regele Ferdinand, care acceptase sa lupte impotriva propriei familii pentru a servi interesul national al tarii de adoptie, era acum acuzat ca a tarat Romania intr-o aventura iresponsabila. Regina Maria, care pledase cu inflacarare pentru interventia de partea Aliatilor, devenise brusc nepopulara, in ciuda comportamentului ei exemplar de "Mama a ranitilor". Evident, cand evenimentele de pe frontul de vest au intors miraculos soarta razboiului, cei doi monarhi au recastigat imediat toate simpatiile pierdute.
Opinia publica a fost mereu schimbatoare. Din fericire, conducatorii de atunci ai Romaniei nu guvernau dupa sondaje de opinie. Nu sacrificau interesul national de dragul imaginii proprii. Regina Maria explica, peste ani, in jurnalul sau, ca lipsa de popularitate trebuie uneori asumata pentru o cauza mare: "Am dobandit taria de a trece prin momentul aparent urat si impopular ca sa ajung la lucrul esential, cel care nu trebuie pierdut din vedere din cauza nimicurilor..." Nu le purta ranchiuna nestatornicilor ei supusi, care o judecasera atat de nedrept in timpul celor mai dificile momente din viata
ei si a Tarii:
"Am invatat sa-i cunosc pe romanii mei si stiu de ce rasa noastra anglo-saxono-germana le este necesara ca un suport rezistent: pentru ca ei sunt inflamabili, iuti la manie, se irita usor, sunt influentati de pasiunea momentului si de irezistibila lor dorinta de schimbare. Cand cineva nu se ridica la asteptarile lor, ei ar vrea sa-l distruga imediat, chiar daca era un idol, si sa puna un alt idol in locul lui..."
Observatia Reginei Maria pare ciudat de actuala. Poporul a ramas la fel. Din pacate, conducatorii sunt facuti acum dintr-un cu totul alt aluat. Nu mai avem fauritori de tara, ci lideri de gasca. Cum sa le ceri perspectiva posteritatii, cand orizontul lor nu se intinde nici macar pana la limita unui ciclu electoral? Cine sa-si asume constructiile dificile, cand se poarta doar demolarile reciproce? Marile proiecte sunt arareori formulate, niciodata incepute cu adevarat. Puterea a ajuns un scop in sine, nu un mijloc de a servi binele general. Aproape ca ni se pare normal. Nici macar nu le mai pretindem liderilor nostri calitatile si sacrificiile care altadata erau de la sine intelese.
Onoare, datorie, patriotism, sacrificiu... Chiar si cuvintele ne suna astazi fals. Si totusi, a existat o vreme cand ele nu erau doar vorbe goale, demagogie ieftina. In februarie 1917, colonelul Constantin Crainiceanu a fost condamnat la 15 ani de munca silnica pentru complicitate cu doi ofiteri dezertori, care planuisera sa determine armata romana din Moldova sa intoarca armele si sa se alature Germaniei. Crainiceanu era fiu si nepot de general. Fratele mamei sale era nimeni altul decat Constantin Prezan, seful Marelui Stat Major. Acesta a casat sentinta prea "blanda" si si-a trimis din nou nepotul tradator in fata Consiliului de Razboi. Apoi i-a semnat cu mana lui condamnarea la moarte. Un conducator trebuia sa fie un exemplu. Rolul sau presupunea mai multe obligatii, nu mai multe privilegii. Din pacate, asemenea modele sunt imposibil de gasit astazi in viata publica romaneasca. Iar vechii eroi au fost uitati.