Fenerbahce isi depaseste limitele si se califica in sferturile CHL
Dupa un meci nebun cu rasturnari de situarie si cu infarturi la propeiu in tribune turci se califica in dauna Sevilliei care incepe sa apuna dupa cativa ani de glorie. Chiar daca la pauza scorul era 3-1 pentru gazde si parea ca nimic nu se mai poate intampla cei de la Fener au avut un adevarat toreador in persoana lui Deivis care a dus de unu singur echipa in prelungiri si apoi la loteria penaltyurilor acolo unde Volkan si-a spalat toate greselile de la golurile marcate de Dani Alvez si Keita si a apara doua penalyuri consecutive aprinzand vulcanul de pe stazile Istambulului acolo unde fanii turci probabil si acum mai sarbatoresc aceasta calificare.
14 aprilie 2009
Italieni mentin stafeta in CHL surprinzator prin AS Roma!
Soc pe Bernabeu:Real Madrid-AS Roma 1-2
Inainte de meci Spaletti declara ca echipa sa va inscrie cu siguranta pe Bernabeu si nu se va repeta umulinta de la Manchester, iar elevi italianului au tinut sa nu isi dezamageasca profesorul si chiar mai mult au castigat pe trenul celor de la Real, printr-un joc foarte bine organizat si contraatacuri ucigatoare. Realul a aratat ca le lipseste prospetimea si parca un om la mijlocul terenului... care trebuia sa fie Wesley Schneider. Felicitari celor de la Roma pentru jocul prestat si pentru calmul de care au dat dovada pe parcursul partidei, desi acest rezultat nu prea convine in lumea pariorilor.
CHL: Din nou penalti-uri
Noer de nota 10-> califica pe Schalke
Tanarul portar german a facut un meci de nota 10 in deplasarea de pe Dragao din Porto si doar super executia lui Lisandro din sfarsitul meciului a reusit sa il invinga, iar la penalti-uri a reusit sa stopeze loviturile 2 si 3 una din ele fiind executate de Lisandro, care din penalty nu a mai reusit sa il invinga. Daca nemti isi faceau probleme ca nu vor gasi un inlocuitor la nivelul nationalei pe masura lui Khan, au descoperit unul in aceasta seara daca mai aveau dubii in privinta lui. Porto a fost echipa care dupa aspectul jocului merita calificarea dar au avut in fata un zid in persoana lui NOER, care a parat goluri ca si facute...
Tanarul portar german a facut un meci de nota 10 in deplasarea de pe Dragao din Porto si doar super executia lui Lisandro din sfarsitul meciului a reusit sa il invinga, iar la penalti-uri a reusit sa stopeze loviturile 2 si 3 una din ele fiind executate de Lisandro, care din penalty nu a mai reusit sa il invinga. Daca nemti isi faceau probleme ca nu vor gasi un inlocuitor la nivelul nationalei pe masura lui Khan, au descoperit unul in aceasta seara daca mai aveau dubii in privinta lui. Porto a fost echipa care dupa aspectul jocului merita calificarea dar au avut in fata un zid in persoana lui NOER, care a parat goluri ca si facute...
Raul Ramon va propune: Cupa UEFA
Anderlecht - Bayern --->1X 0-5 ( cota 2.1 BWIN )
Bayern nu sta prea bine in uefa jucand in deplasare (ultimul meci s-au chinuit sa scoata egal cu aberdeen iar in benfica s-a intamplat acelashi lucru).Anderlecht nu merge nici ea foarte bine dar avand in vedere ca o favorizeaza terenul shi suporterii eu cred ca va scoate un egal cel putin , daca nu va reusi sa dea chiar surpiza si sa se impuna.
Bayern nu sta prea bine in uefa jucand in deplasare (ultimul meci s-au chinuit sa scoata egal cu aberdeen iar in benfica s-a intamplat acelashi lucru).Anderlecht nu merge nici ea foarte bine dar avand in vedere ca o favorizeaza terenul shi suporterii eu cred ca va scoate un egal cel putin , daca nu va reusi sa dea chiar surpiza si sa se impuna.
Manchester United eliminata din Cupa Angliei
Manchester United-Portsmouth 0-1
In aceasta dupa amiaza pe Olt Trafford a avut locul primul meci din sferturile Cupei Angliei incheiat cu o mare surpriza, diavolii au fost batuti chiar in propria ograda de seriozitatea si calmul celor de la Portsmoth.
In aceasta dupa amiaza pe Olt Trafford a avut locul primul meci din sferturile Cupei Angliei incheiat cu o mare surpriza, diavolii au fost batuti chiar in propria ograda de seriozitatea si calmul celor de la Portsmoth.
27 martie 2009
Politica e rotundă
Or fi devenit steliştii al doisprezecelea jucător de la FC Cotroceni?
"Adversarul şi-a dorit mai mult victoria, balonul e rotund, băieţii s-au mobilizat exemplar, rezultatul a fost echitabil, 2-0 este cel mai periculos scor" sunt doar câteva dintre expresiile celebre ale comentatorilor meciurilor de fotbal, de ieri şi de azi.
De acum înainte, comentatorii meciurilor politice vor trebui şi ei să-şi însuşească acest vocabular. Politica s-a apropiat prea mult de fotbal pentru a se mai putea face diferenţe "notabile". În ordinea numerelor de pe tricouri, preşedintele, reintrat în teren după o lungă absenţă, a reuşit să ridice din nou tribunele în picioare. Băsescu a verticalizat jocul, finalizând cu o execuţie de mare clasă: decorarea arbitrului Deaconu. Împuşcat cu o brichetă pe câmpul de luptă Rapid-Steaua, Deaconu a fost aşezat de Băsescu erou între eroii ţării.
Ce poţi să spui în afară de axioma „meciul durează 90 de minute, dar se termină când fluieră arbitrul"? Acum se poate considera că votanţii stelişti au devenit al doisprezecelea jucător al echipei FC Cotroceni, aport consistent în perspectiva campaniei de calificare din toamnă.
Cotrocenii beneficiază de prezenţa acestui magician al balonului politic care este jucătorul antrenor Traian Băsescu, dar are probleme de lot. Videanu nu mai vrea să activeze pe postul de vârf de atac la primărie, preferând să se retragă în glorie. Băsescu îl are la dispoziţie pe Blaga, dar unele diferenţe de opinie fac dificilă titularizarea experimentatului jucător.
Publicul aşteaptă chemarea la lotul mare a lui Liviu Negoiţă, un tânăr care a confirmat la echipa B. În ciuda performanţelor sale, care l-ar recomanda pentru eşaloanele superioare, Negoiţă preferă să rămână în campionatul de sector, unde conduce detaşat cu doar câteva săptămâni înainte de ultima etapă, programată în iunie.
Dacă la Cotroceni se resimte o oarecare criză de personal, rivalii de la Steagul Roşu Kiseleff se confruntă cu o competiţie acerbă pe posturi. Extrema Vanghelie şi mijlocaşul ofensiv Oprescu creează cele mai mari probleme unei echipe care ar fi trebuit să emită pretenţii la titlu. Din păcate, teamul din Kiseleff are necazuri şi la nivelul conducerii tehnice. Cel mai titrat antrenor din istoria clubului, Nea Ini (Ion Iliescu), este la cuţite cu Mircică Geoană.
Diferenţe de strategie, măi dragă. Revenit pe gazon după o mai lungă accidentare suferită pe terenurile DNA, Năstase şi-a reluat antrenamentele în forţă. Antrenorul Geoană este disperat după rezultate, un nou eşec în vară, după ratarea de la europene, însemnând concedierea de la echipă. În aceste condiţii, campionatul, se ştie, rămâne deschis oricărui rezultat.
"Adversarul şi-a dorit mai mult victoria, balonul e rotund, băieţii s-au mobilizat exemplar, rezultatul a fost echitabil, 2-0 este cel mai periculos scor" sunt doar câteva dintre expresiile celebre ale comentatorilor meciurilor de fotbal, de ieri şi de azi.
De acum înainte, comentatorii meciurilor politice vor trebui şi ei să-şi însuşească acest vocabular. Politica s-a apropiat prea mult de fotbal pentru a se mai putea face diferenţe "notabile". În ordinea numerelor de pe tricouri, preşedintele, reintrat în teren după o lungă absenţă, a reuşit să ridice din nou tribunele în picioare. Băsescu a verticalizat jocul, finalizând cu o execuţie de mare clasă: decorarea arbitrului Deaconu. Împuşcat cu o brichetă pe câmpul de luptă Rapid-Steaua, Deaconu a fost aşezat de Băsescu erou între eroii ţării.
Ce poţi să spui în afară de axioma „meciul durează 90 de minute, dar se termină când fluieră arbitrul"? Acum se poate considera că votanţii stelişti au devenit al doisprezecelea jucător al echipei FC Cotroceni, aport consistent în perspectiva campaniei de calificare din toamnă.
Cotrocenii beneficiază de prezenţa acestui magician al balonului politic care este jucătorul antrenor Traian Băsescu, dar are probleme de lot. Videanu nu mai vrea să activeze pe postul de vârf de atac la primărie, preferând să se retragă în glorie. Băsescu îl are la dispoziţie pe Blaga, dar unele diferenţe de opinie fac dificilă titularizarea experimentatului jucător.
Publicul aşteaptă chemarea la lotul mare a lui Liviu Negoiţă, un tânăr care a confirmat la echipa B. În ciuda performanţelor sale, care l-ar recomanda pentru eşaloanele superioare, Negoiţă preferă să rămână în campionatul de sector, unde conduce detaşat cu doar câteva săptămâni înainte de ultima etapă, programată în iunie.
Dacă la Cotroceni se resimte o oarecare criză de personal, rivalii de la Steagul Roşu Kiseleff se confruntă cu o competiţie acerbă pe posturi. Extrema Vanghelie şi mijlocaşul ofensiv Oprescu creează cele mai mari probleme unei echipe care ar fi trebuit să emită pretenţii la titlu. Din păcate, teamul din Kiseleff are necazuri şi la nivelul conducerii tehnice. Cel mai titrat antrenor din istoria clubului, Nea Ini (Ion Iliescu), este la cuţite cu Mircică Geoană.
Diferenţe de strategie, măi dragă. Revenit pe gazon după o mai lungă accidentare suferită pe terenurile DNA, Năstase şi-a reluat antrenamentele în forţă. Antrenorul Geoană este disperat după rezultate, un nou eşec în vară, după ratarea de la europene, însemnând concedierea de la echipă. În aceste condiţii, campionatul, se ştie, rămâne deschis oricărui rezultat.
Adevăratul câstigător
Faptul că omul de afaceri
Dinu Patriciu nu are încredere în Bursa românească, pe care o consideră imatură, în scădere si cu tendinţă continuă de coborâre, a suscitat interesul brokerilor si investitorilor. Cei mai mulţi au sărit ca arsi la afirmaţiile lui Dinu Patriciu, acuzându-l chiar de manipulare a pieţei si de intenţii nu tocmai ortodoxe, care s-ar rezuma cam asa: vorbeste Bursa de rău, ca să scadă, pentru a putea cumpăra apoi, la preţ bun.
Tot asa si cu piaţa imobiliară. Aici reacţiile au fost chiar si mai virulente. Presedintele The Rompetrol Group prognozează că preţurile, umflate de altminteri, în special ale terenurilor, vor trebui să sufere anumite corecţii, la presiunea pieţei, subliniind ceea ce vede, de altfel, toată lumea, specialistă sau nu, cu ochiul liber: cresterea pieţei imobiliare într-un an cât în alte părţi în zece, fără baze reale, tehnice, ci doar având ca imbold cererea de spaţii de locuit, pentru birouri ori depozite.
Oameni de afaceri ca Fahti Taher, Sorin Vântu, Gigi Becali au sărit în apărarea pieţei imobiliare românesti, prin afirmaţii de genul: facem parte dintr-un bloc economic solid, cel al Uniunii Europene, nu avem cum să ne prăbusim pe una dintre pieţe, previziunile lui Dinu Patriciu sunt alarmiste, totul va fi bine, în primul rând pentru că imobiliarele nu au o pondere covârsitoare în economia românească, în ansamblul său.
Poate că, la nivel teoretic si statistic, evoluţiile economice se văd mai bine. Poate că, atunci când ai zeci-sute de milioane de euro de investit într-un domeniu, îţi poţi permite, sănătos este chiar să iei în calcul, bugete anuale pe pierdere, după ce ani întregi ai obţinut megaprofit dintr-o afacere. Dar, după cum ne confirmă orice analist financiar sau economist cu reputaţie, marile miscări din economie - crize sau boom-uri - se resimt în mica piaţă, în componente liliputane, cele de la nivelul solului, dacă vreţi, pentru giganţii industriali.
Dădea un exemplu ilustrativ pentru acest fenomen, zilele trecute, un comentator economic: o tânără familie care anul trecut îsi permitea, potrivit veniturilor, să contracteze un împrumut imobiliar de 100.000 de euro, anul acesta, din cauza restricţiilor impuse pe piaţa bancară, cu greu ar mai putea să se îndatoreze cu 75.000-80.000 de euro. Ceea ce schimbă fundamental percepţia despre locuinţa pe care si-o permite, cartierul în care va locui, existenţa pe care o va avea.
Implicit, aceste sute, mii de familii din România - aflate în situaţia de a nu-si mai permite un apartament într-un cartier rezidenţial de blocuri noi si fiind obligate să se îndrepte către locuinţele din blocurile vechi, comuniste - determină, în fapt, adevărata miscare de pe piaţa imobiliară.
Developerii vor ţine la preţ, în asteptarea unor vremuri mai bune, băncile vor ţine la comisioanele si dobânzile lor, clienţii îsi vor amâna dorinţa de a cumpăra si iată blocajul pe care nu-l poate stopa nicio aderare sau integrare în Uniunea Europeană. Cine va ceda primul poate va avea de pierdut pe termen scurt, dar în perspectivă se va dovedi a fi adevăratul câstigător.
Dinu Patriciu nu are încredere în Bursa românească, pe care o consideră imatură, în scădere si cu tendinţă continuă de coborâre, a suscitat interesul brokerilor si investitorilor. Cei mai mulţi au sărit ca arsi la afirmaţiile lui Dinu Patriciu, acuzându-l chiar de manipulare a pieţei si de intenţii nu tocmai ortodoxe, care s-ar rezuma cam asa: vorbeste Bursa de rău, ca să scadă, pentru a putea cumpăra apoi, la preţ bun.
Tot asa si cu piaţa imobiliară. Aici reacţiile au fost chiar si mai virulente. Presedintele The Rompetrol Group prognozează că preţurile, umflate de altminteri, în special ale terenurilor, vor trebui să sufere anumite corecţii, la presiunea pieţei, subliniind ceea ce vede, de altfel, toată lumea, specialistă sau nu, cu ochiul liber: cresterea pieţei imobiliare într-un an cât în alte părţi în zece, fără baze reale, tehnice, ci doar având ca imbold cererea de spaţii de locuit, pentru birouri ori depozite.
Oameni de afaceri ca Fahti Taher, Sorin Vântu, Gigi Becali au sărit în apărarea pieţei imobiliare românesti, prin afirmaţii de genul: facem parte dintr-un bloc economic solid, cel al Uniunii Europene, nu avem cum să ne prăbusim pe una dintre pieţe, previziunile lui Dinu Patriciu sunt alarmiste, totul va fi bine, în primul rând pentru că imobiliarele nu au o pondere covârsitoare în economia românească, în ansamblul său.
Poate că, la nivel teoretic si statistic, evoluţiile economice se văd mai bine. Poate că, atunci când ai zeci-sute de milioane de euro de investit într-un domeniu, îţi poţi permite, sănătos este chiar să iei în calcul, bugete anuale pe pierdere, după ce ani întregi ai obţinut megaprofit dintr-o afacere. Dar, după cum ne confirmă orice analist financiar sau economist cu reputaţie, marile miscări din economie - crize sau boom-uri - se resimt în mica piaţă, în componente liliputane, cele de la nivelul solului, dacă vreţi, pentru giganţii industriali.
Dădea un exemplu ilustrativ pentru acest fenomen, zilele trecute, un comentator economic: o tânără familie care anul trecut îsi permitea, potrivit veniturilor, să contracteze un împrumut imobiliar de 100.000 de euro, anul acesta, din cauza restricţiilor impuse pe piaţa bancară, cu greu ar mai putea să se îndatoreze cu 75.000-80.000 de euro. Ceea ce schimbă fundamental percepţia despre locuinţa pe care si-o permite, cartierul în care va locui, existenţa pe care o va avea.
Implicit, aceste sute, mii de familii din România - aflate în situaţia de a nu-si mai permite un apartament într-un cartier rezidenţial de blocuri noi si fiind obligate să se îndrepte către locuinţele din blocurile vechi, comuniste - determină, în fapt, adevărata miscare de pe piaţa imobiliară.
Developerii vor ţine la preţ, în asteptarea unor vremuri mai bune, băncile vor ţine la comisioanele si dobânzile lor, clienţii îsi vor amâna dorinţa de a cumpăra si iată blocajul pe care nu-l poate stopa nicio aderare sau integrare în Uniunea Europeană. Cine va ceda primul poate va avea de pierdut pe termen scurt, dar în perspectivă se va dovedi a fi adevăratul câstigător.
Cine vrea să lupte cu NATO?
Nici nu a început Summitul NATO, că mai mulţi tineri anarhişti au luat calea Bucureştiului".
Şase cetăţeni germani - două femei şi patru bărbaţi, cu vârste cuprinse între 21 şi 35 de ani - membri ai unei organizaţii anarhiste, au fost întorşi din drumul către Bucureşti, de la Vama Calafat. În maşini au fost descoperite sute de pliante pe care erau înscrise lozinci de genul „I want to fight NATO 2-4 april Bucharest“ (Vreau să lupt împotriva NATO 2-4 aprilie Bucureşti) sau „Women’s international league for peace and freedom“ (Liga internaţională a femeilor pentru pace şi libertate). La acestea se adaugă sute de insigne şi CD-uri cu mesaje anti-NATO şi antiglobalizare, precum şi reviste cu conţinut similar.
Autorităţile române au decis să le interzică să intre în România, dar patru dintre ei, consecvenţi, au mai încercat odată să intre pe la Vama Giurgiu, fiind şi de această dată trimişi înapoi, în Bulgaria.
Cuvântul anarhie provine din greacă şi înseamnă fără stăpân. Anarhismul este o doctrină şi mişcare politică, care susţine distrugerea statului văzut ca principală sursă a asupririi şi exploatării oamenilor. Aşadar, anarhismul distruge un edificiu pentru a crea un altul, ordinea statală este înlocuită cu ordinea născută din libertate. De-a lungul anilor, în curentul anarhist au apărut şi alte tendinţe, în funcţie de şcolile de gândire: Anarhism-comunist, Ecologist (verde), Feminist etc. În general, anarhiştii nu suportă globalizarea, autoritatea, capitalismul, ierarhia, proprietatea. De fapt, cam tot îi enervează, visând la o lume în care fiecare face ce-l taie capul.
Era aproape firesc ca, intrată în Uniunea Europeană, România să se confrunte cu astfel de ispite. Nu mi-e frică de anarhiştii români, pentru că ne stă în firea lucrurilor să caricaturizăm totul. A existat vreo ideologie pe care n-am ridiculizat-o, n-am aruncat-o în băşcălia noastră dâmboviţeană? Treabă serioasă e cu anarhiştii din afară, ăia cu pedigree, care chiar trăiesc cu acest crez, după atâţia ani de capitalism.
Iritarea anarhiştilor este de data aceasta curioasă, pentru că la Bucureşti nu se întâlnesc cine ştie ce organizaţii oculte sau mondialiste precum Consiliul de Relaţii Externe, grupul Bilderberg sau Comisia Trilaterală. Nu, are loc o întâlnire a unui bloc militar, că asta este NATO. Mai curând te-ai fi aşteptat să facă proteste cine ştie ce musulmani pentru Irak sau Afganistan, dar în niciun caz anarhiştii...
Mitinguri anti-NATO au mai avut loc doar anul trecut, la Chişinău. Liderul Congresului Comunităţilor Ruse, Valeri Klimenko, afirma că „suntem oameni paşnici şi nu dorim ca pământul paşnic al Moldovei să fie călcat de cizmele NATO“. Dar şi la Kiev, unde 1.000 de comunişti au scandat: „Opriţi agresiunea NATO“, „Popoarele Ucrainei, Rusiei şi Bielorusiei sunt înfrăţite“, „A intra în NATO înseamnă trădarea memoriei celor căzuţi“, „Noua Ordine Mondială ne vrea ca sclavi“ şi „Vom hrăni noi soldaţii NATO?“. Vorba anarhiştilor de la graniţă: „Cine vrea să lupte cu NATO?“.
Şase cetăţeni germani - două femei şi patru bărbaţi, cu vârste cuprinse între 21 şi 35 de ani - membri ai unei organizaţii anarhiste, au fost întorşi din drumul către Bucureşti, de la Vama Calafat. În maşini au fost descoperite sute de pliante pe care erau înscrise lozinci de genul „I want to fight NATO 2-4 april Bucharest“ (Vreau să lupt împotriva NATO 2-4 aprilie Bucureşti) sau „Women’s international league for peace and freedom“ (Liga internaţională a femeilor pentru pace şi libertate). La acestea se adaugă sute de insigne şi CD-uri cu mesaje anti-NATO şi antiglobalizare, precum şi reviste cu conţinut similar.
Autorităţile române au decis să le interzică să intre în România, dar patru dintre ei, consecvenţi, au mai încercat odată să intre pe la Vama Giurgiu, fiind şi de această dată trimişi înapoi, în Bulgaria.
Cuvântul anarhie provine din greacă şi înseamnă fără stăpân. Anarhismul este o doctrină şi mişcare politică, care susţine distrugerea statului văzut ca principală sursă a asupririi şi exploatării oamenilor. Aşadar, anarhismul distruge un edificiu pentru a crea un altul, ordinea statală este înlocuită cu ordinea născută din libertate. De-a lungul anilor, în curentul anarhist au apărut şi alte tendinţe, în funcţie de şcolile de gândire: Anarhism-comunist, Ecologist (verde), Feminist etc. În general, anarhiştii nu suportă globalizarea, autoritatea, capitalismul, ierarhia, proprietatea. De fapt, cam tot îi enervează, visând la o lume în care fiecare face ce-l taie capul.
Era aproape firesc ca, intrată în Uniunea Europeană, România să se confrunte cu astfel de ispite. Nu mi-e frică de anarhiştii români, pentru că ne stă în firea lucrurilor să caricaturizăm totul. A existat vreo ideologie pe care n-am ridiculizat-o, n-am aruncat-o în băşcălia noastră dâmboviţeană? Treabă serioasă e cu anarhiştii din afară, ăia cu pedigree, care chiar trăiesc cu acest crez, după atâţia ani de capitalism.
Iritarea anarhiştilor este de data aceasta curioasă, pentru că la Bucureşti nu se întâlnesc cine ştie ce organizaţii oculte sau mondialiste precum Consiliul de Relaţii Externe, grupul Bilderberg sau Comisia Trilaterală. Nu, are loc o întâlnire a unui bloc militar, că asta este NATO. Mai curând te-ai fi aşteptat să facă proteste cine ştie ce musulmani pentru Irak sau Afganistan, dar în niciun caz anarhiştii...
Mitinguri anti-NATO au mai avut loc doar anul trecut, la Chişinău. Liderul Congresului Comunităţilor Ruse, Valeri Klimenko, afirma că „suntem oameni paşnici şi nu dorim ca pământul paşnic al Moldovei să fie călcat de cizmele NATO“. Dar şi la Kiev, unde 1.000 de comunişti au scandat: „Opriţi agresiunea NATO“, „Popoarele Ucrainei, Rusiei şi Bielorusiei sunt înfrăţite“, „A intra în NATO înseamnă trădarea memoriei celor căzuţi“, „Noua Ordine Mondială ne vrea ca sclavi“ şi „Vom hrăni noi soldaţii NATO?“. Vorba anarhiştilor de la graniţă: „Cine vrea să lupte cu NATO?“.
1918: despre popor si conducatori
In urma cu fix 90 de ani, Basarabia decidea unirea cu Romania, dupa aproape un secol de dominatie ruseasca. La Iasi s-a dansat pe strazi, dar bucuria era insotita de un ocean de durere. Soarta Romaniei parea foarte sumbra, in acel martie 1918.
De un an si jumatate, Bucurestiul se afla sub ocupatie germana. Armata si administratia se retrasesera in Moldova. Dupa revolutia bolsevica din Rusia, trupele romanesti ramasesera singure pe frontul de est. Razboiul parea definitiv pierdut. Misiunile militare straine parasisera Iasiul. La Buftea, Alexandru Marghiloman semnase, deja, rusinoasa "pace provizorie". Romania urma sa pierda toata Dobrogea (iesirea la mare) si fasii importante de-a lungul granitelor cu Transilvania. Familia Regala, decisa sa reziste pana in ultima clipa, avea un plan de "extragere", prin Rusia si Mesopotamia, pana la frontul aliatilor.
Regele Ferdinand, care acceptase sa lupte impotriva propriei familii pentru a servi interesul national al tarii de adoptie, era acum acuzat ca a tarat Romania intr-o aventura iresponsabila. Regina Maria, care pledase cu inflacarare pentru interventia de partea Aliatilor, devenise brusc nepopulara, in ciuda comportamentului ei exemplar de "Mama a ranitilor". Evident, cand evenimentele de pe frontul de vest au intors miraculos soarta razboiului, cei doi monarhi au recastigat imediat toate simpatiile pierdute.
Opinia publica a fost mereu schimbatoare. Din fericire, conducatorii de atunci ai Romaniei nu guvernau dupa sondaje de opinie. Nu sacrificau interesul national de dragul imaginii proprii. Regina Maria explica, peste ani, in jurnalul sau, ca lipsa de popularitate trebuie uneori asumata pentru o cauza mare: "Am dobandit taria de a trece prin momentul aparent urat si impopular ca sa ajung la lucrul esential, cel care nu trebuie pierdut din vedere din cauza nimicurilor..." Nu le purta ranchiuna nestatornicilor ei supusi, care o judecasera atat de nedrept in timpul celor mai dificile momente din viata
ei si a Tarii:
"Am invatat sa-i cunosc pe romanii mei si stiu de ce rasa noastra anglo-saxono-germana le este necesara ca un suport rezistent: pentru ca ei sunt inflamabili, iuti la manie, se irita usor, sunt influentati de pasiunea momentului si de irezistibila lor dorinta de schimbare. Cand cineva nu se ridica la asteptarile lor, ei ar vrea sa-l distruga imediat, chiar daca era un idol, si sa puna un alt idol in locul lui..."
Observatia Reginei Maria pare ciudat de actuala. Poporul a ramas la fel. Din pacate, conducatorii sunt facuti acum dintr-un cu totul alt aluat. Nu mai avem fauritori de tara, ci lideri de gasca. Cum sa le ceri perspectiva posteritatii, cand orizontul lor nu se intinde nici macar pana la limita unui ciclu electoral? Cine sa-si asume constructiile dificile, cand se poarta doar demolarile reciproce? Marile proiecte sunt arareori formulate, niciodata incepute cu adevarat. Puterea a ajuns un scop in sine, nu un mijloc de a servi binele general. Aproape ca ni se pare normal. Nici macar nu le mai pretindem liderilor nostri calitatile si sacrificiile care altadata erau de la sine intelese.
Onoare, datorie, patriotism, sacrificiu... Chiar si cuvintele ne suna astazi fals. Si totusi, a existat o vreme cand ele nu erau doar vorbe goale, demagogie ieftina. In februarie 1917, colonelul Constantin Crainiceanu a fost condamnat la 15 ani de munca silnica pentru complicitate cu doi ofiteri dezertori, care planuisera sa determine armata romana din Moldova sa intoarca armele si sa se alature Germaniei. Crainiceanu era fiu si nepot de general. Fratele mamei sale era nimeni altul decat Constantin Prezan, seful Marelui Stat Major. Acesta a casat sentinta prea "blanda" si si-a trimis din nou nepotul tradator in fata Consiliului de Razboi. Apoi i-a semnat cu mana lui condamnarea la moarte. Un conducator trebuia sa fie un exemplu. Rolul sau presupunea mai multe obligatii, nu mai multe privilegii. Din pacate, asemenea modele sunt imposibil de gasit astazi in viata publica romaneasca. Iar vechii eroi au fost uitati.
De un an si jumatate, Bucurestiul se afla sub ocupatie germana. Armata si administratia se retrasesera in Moldova. Dupa revolutia bolsevica din Rusia, trupele romanesti ramasesera singure pe frontul de est. Razboiul parea definitiv pierdut. Misiunile militare straine parasisera Iasiul. La Buftea, Alexandru Marghiloman semnase, deja, rusinoasa "pace provizorie". Romania urma sa pierda toata Dobrogea (iesirea la mare) si fasii importante de-a lungul granitelor cu Transilvania. Familia Regala, decisa sa reziste pana in ultima clipa, avea un plan de "extragere", prin Rusia si Mesopotamia, pana la frontul aliatilor.
Regele Ferdinand, care acceptase sa lupte impotriva propriei familii pentru a servi interesul national al tarii de adoptie, era acum acuzat ca a tarat Romania intr-o aventura iresponsabila. Regina Maria, care pledase cu inflacarare pentru interventia de partea Aliatilor, devenise brusc nepopulara, in ciuda comportamentului ei exemplar de "Mama a ranitilor". Evident, cand evenimentele de pe frontul de vest au intors miraculos soarta razboiului, cei doi monarhi au recastigat imediat toate simpatiile pierdute.
Opinia publica a fost mereu schimbatoare. Din fericire, conducatorii de atunci ai Romaniei nu guvernau dupa sondaje de opinie. Nu sacrificau interesul national de dragul imaginii proprii. Regina Maria explica, peste ani, in jurnalul sau, ca lipsa de popularitate trebuie uneori asumata pentru o cauza mare: "Am dobandit taria de a trece prin momentul aparent urat si impopular ca sa ajung la lucrul esential, cel care nu trebuie pierdut din vedere din cauza nimicurilor..." Nu le purta ranchiuna nestatornicilor ei supusi, care o judecasera atat de nedrept in timpul celor mai dificile momente din viata
ei si a Tarii:
"Am invatat sa-i cunosc pe romanii mei si stiu de ce rasa noastra anglo-saxono-germana le este necesara ca un suport rezistent: pentru ca ei sunt inflamabili, iuti la manie, se irita usor, sunt influentati de pasiunea momentului si de irezistibila lor dorinta de schimbare. Cand cineva nu se ridica la asteptarile lor, ei ar vrea sa-l distruga imediat, chiar daca era un idol, si sa puna un alt idol in locul lui..."
Observatia Reginei Maria pare ciudat de actuala. Poporul a ramas la fel. Din pacate, conducatorii sunt facuti acum dintr-un cu totul alt aluat. Nu mai avem fauritori de tara, ci lideri de gasca. Cum sa le ceri perspectiva posteritatii, cand orizontul lor nu se intinde nici macar pana la limita unui ciclu electoral? Cine sa-si asume constructiile dificile, cand se poarta doar demolarile reciproce? Marile proiecte sunt arareori formulate, niciodata incepute cu adevarat. Puterea a ajuns un scop in sine, nu un mijloc de a servi binele general. Aproape ca ni se pare normal. Nici macar nu le mai pretindem liderilor nostri calitatile si sacrificiile care altadata erau de la sine intelese.
Onoare, datorie, patriotism, sacrificiu... Chiar si cuvintele ne suna astazi fals. Si totusi, a existat o vreme cand ele nu erau doar vorbe goale, demagogie ieftina. In februarie 1917, colonelul Constantin Crainiceanu a fost condamnat la 15 ani de munca silnica pentru complicitate cu doi ofiteri dezertori, care planuisera sa determine armata romana din Moldova sa intoarca armele si sa se alature Germaniei. Crainiceanu era fiu si nepot de general. Fratele mamei sale era nimeni altul decat Constantin Prezan, seful Marelui Stat Major. Acesta a casat sentinta prea "blanda" si si-a trimis din nou nepotul tradator in fata Consiliului de Razboi. Apoi i-a semnat cu mana lui condamnarea la moarte. Un conducator trebuia sa fie un exemplu. Rolul sau presupunea mai multe obligatii, nu mai multe privilegii. Din pacate, asemenea modele sunt imposibil de gasit astazi in viata publica romaneasca. Iar vechii eroi au fost uitati.
Criza, SUA şi noi, ceilalţi!
Economia americană e destul de flexibilă pentru a-şi reveni rapid. Dar asta nu va aduce înapoi nici casele, nici slujbele sau banii pierduţi.
America traversează (a traversat?) o criză despre care unii spun că e cea mai mare de după Al Doilea Război Mondial. O criză care a făcut deja multe victime: oameni care şi-au pierdut casele pentru că nu şi-au mai putut plăti ratele
, companii care au dat faliment sau au fost înghiţite de altele, deprecierea investiţiilor la bursă, slujbe pierdute etc. Banca centrală americană a aplicat medicamente
în doze tari: scăderi masive de dobândă şi injecţii (sau perfuzii) în sistemul bancar de multe sute de miliarde de dolari. Unii vorbesc deja de sfârşitul crizei, pesimiştii spun că suntem abia la început. Ar putea fi o criză de cu totul alt gen decât cele de până acum; să poată fi rezolvată chiar înainte ca economia americană să intre în recesiune, adică să aibă câteva trimestre de scădere economică.
Este o criză a instrumentelor sofisticate de investiţii, atât de sofisticate, încât economia şi societatea nu au avut timp să creeze anticorpii necesari. E ca o boală nouă, despre care nu ştii cum va evolua şi nici ce părţi ale organismului
au fost atinse. Şi, în această situaţie, nu poţi să fii sigur nici dacă medicamentele administrate au fost cele corecte. De aceea există acum o doză mare de neîncredere: nu se ştie exact ce părţi bolnave nevăzute mai sunt, ce putregai ar mai putea fi găsit în portofoliile băncilor.
Este prima criză care a arătat exact cât de conectate sunt sistemele economice naţionale între ele, dar şi cât de importantă este sănătatea economiei americane pentru toţi ceilalţi. Americanii au trăit şi trăiesc pe credit; consumul stimulat de credit a făcut ca economia americană să înflorească şi să fie locomotiva întregii lumi. E o reţetă care a născut succes. Dar ea tebuie aplicată cu prudenţă.
Actuala criză arată că americanii (administraţia, cetăţenii, băncile, fondurile de investiţii) s-au lăcomit: au crezut că creditarea fără limite este noul corn al abundenţei, din care iei oricât şi nu se termină niciodată. Trezirea la realitate e dureroasă. Sigur, economia americană e destul de flexibilă pentru a-şi reveni rapid. Dar asta nu va aduce înapoi nici casele, nici slujbele sau banii pierduţi.
America traversează (a traversat?) o criză despre care unii spun că e cea mai mare de după Al Doilea Război Mondial. O criză care a făcut deja multe victime: oameni care şi-au pierdut casele pentru că nu şi-au mai putut plăti ratele
, companii care au dat faliment sau au fost înghiţite de altele, deprecierea investiţiilor la bursă, slujbe pierdute etc. Banca centrală americană a aplicat medicamente
în doze tari: scăderi masive de dobândă şi injecţii (sau perfuzii) în sistemul bancar de multe sute de miliarde de dolari. Unii vorbesc deja de sfârşitul crizei, pesimiştii spun că suntem abia la început. Ar putea fi o criză de cu totul alt gen decât cele de până acum; să poată fi rezolvată chiar înainte ca economia americană să intre în recesiune, adică să aibă câteva trimestre de scădere economică.
Este o criză a instrumentelor sofisticate de investiţii, atât de sofisticate, încât economia şi societatea nu au avut timp să creeze anticorpii necesari. E ca o boală nouă, despre care nu ştii cum va evolua şi nici ce părţi ale organismului
au fost atinse. Şi, în această situaţie, nu poţi să fii sigur nici dacă medicamentele administrate au fost cele corecte. De aceea există acum o doză mare de neîncredere: nu se ştie exact ce părţi bolnave nevăzute mai sunt, ce putregai ar mai putea fi găsit în portofoliile băncilor.
Este prima criză care a arătat exact cât de conectate sunt sistemele economice naţionale între ele, dar şi cât de importantă este sănătatea economiei americane pentru toţi ceilalţi. Americanii au trăit şi trăiesc pe credit; consumul stimulat de credit a făcut ca economia americană să înflorească şi să fie locomotiva întregii lumi. E o reţetă care a născut succes. Dar ea tebuie aplicată cu prudenţă.
Actuala criză arată că americanii (administraţia, cetăţenii, băncile, fondurile de investiţii) s-au lăcomit: au crezut că creditarea fără limite este noul corn al abundenţei, din care iei oricât şi nu se termină niciodată. Trezirea la realitate e dureroasă. Sigur, economia americană e destul de flexibilă pentru a-şi reveni rapid. Dar asta nu va aduce înapoi nici casele, nici slujbele sau banii pierduţi.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
